Situatia Orientului Mijlociu dupa Primul Razboi Mondial

Sfarsitul celor patru secole de dominatie otomana in Orientul Mijlociu s-a petrecut brusc si cu o repeziciune, care a lasat populatia intr-o profunda stare de dezorientare si chiar, stupoare. 

Colapsul Imperiului Otoman declansat de Primul Razboi Mondial, a permis Frantei si Angliei, fostii mari Cruciati ai Evului Mediu, sa planuiasca revenirea puterii europene, in regiune. 

Turcia imperiala isi incheie dominatia, odata cu moartea sultanului Mehmed al V-lea. Realitatea se schimba uluitor si nimeni nu o mai putea impiedica. Franta ocupa provinciile Cilicia si Adana, britanicii au preluat controlul Stramtorii Dardanele, iar Italia, a patra putere aliata a primit dreptul sa debarce in Anatolya. 

Dupa semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 9 martie 1918, bolsevicii renunta la toate provinciile castigate de la otomani in Razboiul din 1877, permitand astfel nucleului teritorial imperial sa pastreze influenta in Istambul. 

Sultanul Mehmed al VI-lea se confrunta cu un nou pericol, miscarea lui  Moustafa Kemal, care isi propunea crearea unui stat turc independent, laic si democratic care sa concureze eficient cu puterile industriale ale Europei. 

Kemal reuseste sa stranga din ce in ce mai multi aderanti. Aliatii, speriati de perspectiva nationalismului turc, le permit grecilor sa ocupe Izmirul si sa debarce in vestul Anatoliei. Evident, ambitia Atenei era sa recupereze teritoriile fostului Imperiu Bizantin si sa recucereasca Constantinopolul. 

In 1920 incepe Razboiul greco-turc, care dureaza doi ani. Armatele conduse de Kemal recuceresc Izmirul in 1922, obligandu-i pe Aliati sa recunoasca suveranitatea Turciei asupra Istambulului, Stramtorii Dardanele si  in estul tarii. 

Prin Tratatul de la Lausanne, incheiat in1923, Aliatii recunosc suveranitatea statului turc, pe teritoriul pe care il ocupa si astazi. Armenii se vad nevoiti sa renunte la visul de independenta de sub turci si incep sa fie prigoniti de noile autoritati de la Istambul. Dupa Revolutia Bolsevica din 1917, Armenia Orientala isi declara independenta, iar Erevanul este predat sovieticilor. Majoritatea armenilor din Turcia au fugit in Liban, Siria si Palestina, unde au primit cetatenie.

Kurzii reusisera, pentru scurt timp sa infiinteze Statul Independent Kurdistan, prin Tratatul de la Sevres, dar turcii lui Kemal au reusit sa anuleze acest statut in Tratatul de la Lausanne. De atunci si pana astazi, se poarta un razboi surd intre turci si kurzi. 

Minoritatea kurda ramasa in teritoriile Iranului, Siriei si Turciei s-au aliat cu cei din Turcia, revendicand, de-a lungul timpului reinfiintarea Kurdistanului independent. 

Pe 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamata Republica, iar Mustafa Kemal a devenit primul presedinte, supranumit Attaturk (Parintele Turciei). Toate deciziile lui au constat in schimbarea Turciei imperiale cu un stat modern, condus dupa principiile iluminismului european.Noul stat turc a incetat sa mai influenteze situatia din Orientul Mijlociu, fiind preocupat cu implementarea reformelor kemaliste. 

Egiptul se afla deja de patru zeci de ani, sub control britanic si cunoastea o perioada infloritoare, din punct de vedere economic, datorita culturilor de bumbac si a faptului, ca in Primul Razboi Mondial, de aici erau furnizate proviziile Aliatilor. Dar, cea mai mare parte a profitului, era redistribuit proprietarilor de pamant care detineau peste 75 % din teritoriul tarii. Orasele se dezvolta, Cairo devine un centru cosmopolit, se imbogateste o foarte restransa clasa de arabi care cochetau cu valorile occidentale si mai ales cu o forma agresiva si primitiva de capitalism. Majoritatea populatiei rurare, se confrunta cu o crestere vertiginoasa a costului vietii, fapt ce a condus la nasterea nationalismului arab. 

Intre administratorii britanici si egipteni s-a iscat o foarte serioasa controversa asupra independentei. Studentii, sprijiniti de functionari, medici, avocati au luat in stapanire strazile din Cairo, protestand impotriva prezentei britanice. Revolta a fost inabusita, dar Londra intelesese ca atat in Turcia, cat si in Egipt se manifesta o vointa prea puternica de emancipare, ca presiunea britanica sa reziste prea mult. 

Desfiintarea Imperiului Otoman a condus la infiinatarea unor state noi: Siria, Liban, Transiordania, Irak si Palestina, care au intrat in zona de influenta a britanicilor si francezilor. 

In restul Arabiei, Ibn Saud isi extindea dominatia, ravnind sa cucereasca tot Orientul Mijlociu, in numele Lui Allah si a Profetului Mahomed. Ibn Saud a profitat de faptul ca presedintele Kemal abolise institutia califatului islamic si s-a autointitulat “print al credinciosilor si succesor al Profetului”. 

S-a instalat la Mecca si Medina, pretinzand ca el este singurul succesor al neamului Profetului Mohamed si pastratorul de drept al Shariei si a locurilor sfinte pentru Islam. Sunnitii Peninsulei Arabice au trecut la o forma extrema de interpretare a Coranului, numita wahhabism. 

In primele trei decenii, dupa destramarea Imperiului Otoman, In Orientul Mijlociu, doar Arabia Saudita si Yemenul si-au pastrat independenta. Britanicii guvernau in Egipt, Irak si Palestina, francezii se impuneau in Liban si Siria. 

In general, populatia araba, colonizata timp de patru secole de catre otomani si 40 de ani de britanici, era profund debusolata si obedienta, in schimb, sauditii si yemenitii isi manifestau suprematia religioasa si incercau sa exporte curentul wahhabit in toate comunitatile arabe. 

Egiptul si-a castigat independenta in 1922, era condus de un Rege si controlat de un parlament, pe model britanic. Nationalismul arab, exprimat de tinerii intelectuali si de taranii care urau prezenta “infidelilor” pe pamantul lor a creat tensiuni si instabilitate politica. Regimul politic a devenit corupt si intepenit in birocratie. 

In Irak, Londra l-a impus pe regele Faisal I, care a facut ordine printre kurzii care isi revendicau teritoriul, i-a pus la punct pe beduinii care talhareau in regiune si a desfiintat controlul autoritatii religioase siite asupra populatiei. Acest tip autoritar de guvernare, a convins autoritatile britanice sa acorde independenta controlata Irakului incepand cu anii 1920. 

Franta si-a facut simtita prezenta, destabilizand Siria si Libanul, preluandu-le sub un control colonial foarte autoritar. Presa era controlata, iar miscarile nationaliste care revendicau independenta, erau inabusite sangeros. Administratia de la Paris considera prezenta militara franceza, ca fiind absolut necesara in controlul si apararea coloniilor din Nordul Africii si de aceea nu admitea nici un dialog cu privire la autodeterminarea Siriei si Libanului.

Prezenta celor doua forte coloniale din Orientul Mijlociu, Franta si Marea Britanie, s-a concretizat prin crearea unei imense infrastructuri rutiere, modernizarea administratiei, birocratizarea institutiilor. Orasele au trecut printr-o riguroasa reforma urbana. Societatea Natiunilor Unite a reusit sa impuna crearea unui departament de patrimoniu pentru conservarea si administrarea relicvelor istorice, templelor si vestigiilor. 

Problema cea mai complexa pe care englezii au intampinat-o in incercarea lor de extindere a Imperiului Britanic a fost administrarea Palestinei si a Transiordaniei. Conflictele biblice dintre evrei si arabi aveau sa destabilizeze rapid ordinea impusa in 1920 de primul inalt comisar britanic al Palestinei, sir Herbert Samuel. El incercase sa creeze un parlament in care sa conlucreze, deopotriva, evreii cu musulmanii si crestinii, dar realitatea istorica a fost cu totul alta. 

Londra autorizeaza, in 1929, infiintarea Agentiei Evreiesti, formata din membrii si simpatizantii Miscarii Sioniste. Arabii condamna intentia sionistilor de a crea o Palestina Evreiasca si incep confruntarile violente, care obliga armata britanica sa intervina pentru a evita un masacru. 

Profitand ca Revolutia Bolsevica a scos Rusia de pe harta intereselor coloniale, administratia britanica a incercat in 1919 sa atraga Persia sub sfera ei de influenta. Efortul nu a fost incununat de succes, pentru ca in 1921, comisarii sovietici incheie un tratat cu Teheranul, prin care recunosc abuzurile Rusiei tariste asupra independentei Persei, anuleaza toate datoriile si pretentile teritoriale, precum renunta si la privilegiile acordate minoritatii ruse. Astfel ca persii intarzaie sa se apropie prea mult de Londra.