Intrarea URSS in lupta pentru putere din Orientul Mijlociu

Dupa prabusirea “farului islamic” de la Istambul si instaurarea regimului laic al lui Attaturk, dar mai ales dupa declansarea luptei pentru putere in lumea araba, intrigile si actiunie serviciilor de spionaj occidentale, sovietice si israeliene au luat cu asalt Orientul Mijlociu, redefind harta geopolitica a zonei. 

In acest context tulbure, dupa prabusirea regimului colonelului Shishakli, Siria intra intr-o degringolada politica, remarcandu-se miscarile de stanga care copiau actiunile Egiptului Revolutionar. 

Partidul Baas castiga din ce in ce mai multi aderenti, iar Siria se indreapta impotriva dominatiei britanicilor. In 1956, Damascul comanda arme din URSS si recunostea China comunista. Emanciparea Egiptului si Siriei, cu sprijin logistic, material si ideologic, de la Moscova, ameninta SUA, din perspectiva influentei in Razboiul Rece. Eisenhower isi elaboreaza Doctrina ce-i va purta numele, care numea “comunismul international, drept cea mai mare amenitare a Orientului Mijlociu”. 

Ofensivei sovietice, presedintele american opune un plan economic foarte avantajos, statelor arabe care acceptau sa combata comunismul. Irakul, Libanul si Arabia Saudita accepta propunerea de la Washington, in timp ce in Siria si Egipt cresc tensiunile nationaliste si mai ales influenta agentilor sovietici. In 1957, Siria acuza Turcia ca si-a comasat trupe la frontiera. Nasser trimite si el trupe la Damasc pentru a-si arata sprijinul. Tarile, membre NATO isi reafirma sprijinul pentru Turcia, invocand articolul 5, daca URSS va interveni in conflict. Dupa negocieri tensionate intre Moscova si Washington si mai ales dupa decizia partidului Baas, de a sustine o uniune intre Siria si Egipt, la 2 februarie 1958 se proclama Republica Araba Unita. 

Astfel, influenta lui Nasser in lumea araba atinge cote foarte inalte. Ideile socialismului revolutionar si mai ales, abilele manevre prin care Nasser controla opozitia din Irak, au condus in iulie 1958 la caderea pro-occidentalului Nuri al Said. Sub conducerea unui brigadier, Abdul Karim Kassem, un grup de ofiteri irakieni, pe modelul Ofiterilor Liberi din Egipt, da o lovitura de stat sangeroasa, proclamand Republica, dupa asasinarea regelui Faisal al II-lea, a familiei sale si a premierului Nuri al Said. 

Revolutia din Irak,a fost semnalul cel mai alarmant pentru administratia americana, ca URSS a devenit un jucator regional major. Astfel, la solicitarea presedintelui Libanului, Chamoun, fidel intereselor occidentale, americanii trimit 10.000 de soldati la Beirut, iar britanicii isi intaresc prezenta in Iordania. 

Liga Araba jubila, Republicii Arabe Unite, i se alipise Irakul, iar Nasser incepuse sa finanteze deja miscarile de rezistenta revolutionara din Liban. Conducerea de la Cairo, animata de crezul comun ca: “Libertatea, unitatea si socialismul” pot unifica lumea araba, a afirmat ca poprul arab este “o singura natiune, cu o misiune eterna!”

Visul unificator al presedintelui egiptean Nasser, nu a durat prea mult din cauza instabilitatii politice si economice a Siriei. Intre 1958-1960, modelul socialist impus de Cairo se loveste de rezistenta intreprinzatorilor liberali, cu traditie cultivata de administratia britanica, care condamnau nationalizarile si amestecul politicului in economie. Republica Araba Unita, mai primeste o lovitura dupa ce partidul Baas din Irak a pierdut teren in favoarea comunistilor. 

La 28 septembrie 1961, un grup de ofiteri din Armata siriana, ostili unificarii cu Egiptul, anunta destramarea Republicii Arabe Unite,prin formarea unui guvern sirian, conservator si independent. Noua administratie de la Damasc a acuzat guvernul egiptean de delapidare si de impunerea unor proiecte falimentare. Ca reactie, administartia Nasser si-a propus sa intareasca si mai mult proiectul politic de unificare a lumii arabe. Uriasul aparat de propaganda de la Cairo a inceput sa promoveze ideea ca democratia parlamentara impusa de colonistii britanici nu fusese altceva decat “o farsa rusinoasa, care ne-a tinut robi, in propria noastra tara”.

Inspirat de marxism,de realizarile lui Tito din Yugoslavia si mai ales de pragmatismul regimului chinez, condus de Chu Enlai, Nasser anunta un nou proiect gigantic: Uniunea Araba Socialista (UAS). Proiectului socialist de unificare a lumii arabe i se opune alianta dintre Yemen si Arabia Saudita, ai caror lideri islamisti condamnau caracterul laic al politicii egiptene si mai ales ateismul lui Nasser. 

Urmasul regelui Saud, Faisal a anuntat crearea unui Front Islamic conservator, potrivnic ambitilor socialiste de la Cairo. Intuind disensiunile din lumea araba, dintre islamistii sauditi si socialsitii ai caror lider absolut era Nasser, sovieticii recurg la un gest simbolic major. In 1964, Hrusciov face o vizita la Cairo, anuntand ca guvernul de la Moscova este dispus sa acorde ajutor economic si militar tuturor tarilor arabe care vor sa scape de inflentele colonialiste ale occidentului. Exemplul oferit de rusi a fost marele baraj de pe Nil, o colosala investitie care modernizase economic, Egiptul marelui Nasser. 

Americanii au adoptat o pozitie diplomatica foarte abila. Profitand de faptul ca intre Nasser si comunistii irakieni se nascuse o prapastie idelologica cu privire la nationalizari si centralizarea economiei de stat, au incercat o apropiere de Cairo prin acordarea de imprumuturi ieftine, pe termen lung. Presedintele Kennedey, devenise primul lider american, care se bucura de simpatie in lumea araba, iar asasinarea lui, a fost un veritabil soc pentru Nasser. 

Dupa instalarea lui Jhonson la Casa Alba, intre SUA si Egipt apar tensiuni legate de chestiunile politice care framantau Republica Congo. Americanii il sustineau pe Moise Tshombe, in timp ce Nasser finanta miscarile rebelilor zairezi. Influenta lui Nasser in Cercul African nu s-a bucurat de acelasi succes ca in Cercul Arab. In 1964, la Cairo a fost organizata cea de a doua conferinta a Organizatiei Unitatii Africane, unde 56 de lideri ai tarilor nealiniate au reafirmat increderea in Proiectul Nasser. 

In februarie 1966, aripa radicala a partidului Baas din Siria impune o racire a relatiilor bilaterale cu Egiptul, insa conflictele din Palestina dintre sionisti si arabi, fac posibila continuarea proiectului comun prin semnarea unui pact defensiv siriano-egiptean. Siria sprijinea fatis rebeliunea palestiniana impotriva colonistilor evrei, fapt ce a facut ca Israelul sa proiecteze un atac militar impotriva ei. 

Regele Hussein al Iordaniei, se deplaseaza la Cairo unde semneaza o alianta cu Siria si Egiptul. Nasser era convins ca SUA si URSS nu vor permite escaladarea violentelor in Orientul Mijlociu si din acest motiv, a fost absolut surprins pe 5 iunie 1967, cand trupele israeliene au atacat toate aerodromurile egiptene, au distrus mare parte din flota aeriana aflata la sol. Pe 9 iunie, comandourile israeliene avanseaza in Peninsula Sinai si a doua zi, reusesc sa cucereasca Inaltimile Golan. Armata siriana este incapabila sa reactioneze si se vede nevoita pe 10 iunie sa anunte incetarea focului. Iordanienii sunt invinsi fara probleme si constransi sa se retraga din Cartierul vechi arabesc din Iersualim. 

Asadar, dupa un razboi care a durat numai 6 zile, regimul sionist de la Tel Aviv a obtinjut controlul militar asupra Ieruslaimului si a restului de 21 % din teritoriul palestinian. Peste 200 000 de refugiati arabi au trecut pe malul estic al Iordanului. Victoria israelienilor a fost atat de rapida, incat URSS nu a fost capabila sa ofere suport logistic si militar prietenilor egipteni si sirieni. 

Marea Britanie si SUA au sustinut imediat dreptul Israelului de a-si securiza frontierele, fapt ce a condus la o ruptura totala cu regimul lui Nasser. Moscova se repliaza si ofera un sprijin neconditionat refacerii economice si militare a Egiptului si astfel, regimul lui Nasse,continua sa poarte un razboi de uzura cu israelienii. Numarul consilierilor sovietici de la Cairo a crescut de la 3.000 la 10.000. 

In fosta colonie britanica din sudul Arabiei, extremistii de stanga proclama la sfarsitul lui 1947, Republica Democrata Yemen. In Sudan, un grup de militari socialisti, condusi de colonelul Jaafar Nimeiry impune o apropiere fata de Egipt si URSS. Regele Idris al Libiei este si el inlaturat in urma unei lovituri de stat condusa de colonelul Muammar Gaddafi, un mare admirator al lui Nasser. 

Victoria uluitoare si umilitoare a Israelului din Razboiul de 6 zile a dus la o reconsolidare a statelor arabe, aliate ale marilor puteri occidentale. Regele Faisal, devine liderul conservatorilor islamici si al tarilor producatoare de petrol, intensficand schimburile economice cu SUA. Pozitia de lider absolut al lumii arabe de care s-a bucurat Nasser este amenintata de regele saudit Faisal, care sustine ideea ca o unitate a musulmanilor este chiar mai importanta decat Cercul Arab. 

Astfel, ia nastere Organizatia Conferintei Islamice (OCI), cu sediul permanet in orasul Jeddah. Palestinienii se vad nevoiti sa accepte ca sprijinul armatei egiptene pentru cauza lor a devenit inutil. Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Armata pentru Eliberarea Palestinei, condusa din Iordania si partidul al – Fatah, se vad obligate de contextul istoric sa isi gaseasca un nou lider, capabil sa sustina interesele Palestinei Arabe.

Inceputul erei Nasser, nationalizarea Canalului de Suez si pierderea hegemoniei franco-britanice

Ajuns presedinte si lider politic absolut al Egiptului, Gamal Abdel Nasser isi expune ideile in carticica sa, Filosofia revolutiei. El gandea sa-si  pozitioneze tara, in punctul de intersectie a Cercului Arab, Cercului African si Cercului Islamic, devenind liderul unei ample miscari impotriva imperialismului marilor puteri, care aveau interese majore in regiune. Nasser visa sa conduca o miscare pan-araba, care sa puna capat hegemoniei occidentale. 

In timp ce Nasser era curtat de URSS, care vedea in anti-occidentalismul sau, o mare oportunitate de export a ideilor comuniste, in Irak, Nuri al Said colabora cu SUA si cu statele Europei de Vest. In 1955, la initiativa americanilor au fost incheiate niste acorduri militare intre Iran, Irak, Turcia si Marea Britanie, concretizate in Pactul de la Bagdad. Nasser nu privea cu ochi buni, participarea Irakului la aceasta intelegere, fiind deranjat ca prin apartenenta la NATO a Turciei si Marii Britanii, era amenintata suveranitatea si independenta statelor arabe. A inecrcat sa-l convinga pe Nuri al Said sa se alature Egiptului in incercarea de a alunga prezenta occidentalilor de pe pamantul arab, dar a esuat, intrucat liderul Irakian intelesese bine pericolul sovietic.

Dupa vizita de la Cairo a liderului Pandit Nehru, militant pentru independenta Indiei, Nasser incepe sa-si concretizeze proiectul politic, infiintand alaturi de liderul yugoslav Tito, Clubul Statelor Nealiniate. Popularitatea sa creste rapid in toata lumea araba, iar ideile sale din Filsofia revolutiei se raspandesc in toate statele din regiune, care nutreau sa opreasca ofensiva statelor occidentale si a Isralelului. 

Israelul a inceput sa considere Egiptul ca fiind principala problema externa, intrucat ameninta consolidarea statului sionist. Profitand de Legea Intoarcerii, care acorda oricarui evereu sa revina  pe Pamantul Fagaduintei, au ajuns intr-un prim val, aproximativ 700.000 de imigranti, majoritatea din Europa de Est, dar si din Irak, Yemen, Maroc.  Colonizand rapid teritoriile palestinienilor arabi, armata israeliana, fiind inzestrata cu tehnica militara moderna, primita de la americani, raspundea disproportional de agresiv in fata oricare incercari de revolta sau de incalcare a granitelor. In 1953, trupele israeliene au ucis 50 de tarani palestinieni, care isi duceau caprele sa pasca pe teritoriul evreiesc.

Nasser reuseste sa mai surprinda inca o data opinia publica mondiala, dupa ce incheie un acord cu Cehoslovacia, care presupunea schimbul de armament, inclusiv tancuri sovietice, contra bumbac si orez. Faptul ca Israelul importa armament NATO si ca Franta crezuse in scenariul Mossad-ului, care sustinea ca revoltele din Alger sunt finantate de la Caio, l-au facut pe Nasser sa se simta amenintat.

Sustinut de sovietici si de aliatii lor din Tratatul de la Varsovia, precum si de China presedintelui Chu Enlai, presedintele egiptean a inceput sa joace un rol major in Cercul African, asa cum isi propusese inca de la inceput, finantand toate miscarile anti-occidentale de pe continentul negru. SUA, angrenata deja in Razboiul Rece, era ingrijorata de o posibila expansiune a comunismului in regiune, dupa ce, in 1956, Nasser a recunoscut China comunista si avea deja, relatii economice cu Yugoslavia si alte tari satelite ale URSS.

Ingrijorarile americanilor aveau sa se adevereasca pe 26 iulie 1956, cand Nasser a anuntat intr-o conferinta de presa, prilejuita de  a patra aniversare a Revolutiei Egiptene, ca nationalizeaza Compania Canalului Suez si creeaza in schimb o Autoritate Egipteana. Lumea araba si cei din Lumea a Treia frematau de satisfactie. Simbolul hegemoniei occidentale in Orientul Mijlociu cazuse pe maini arabe. 

Au urmat negocieri secrete intre Franta, Marea Britanie si Israel, unde s-a decis reluarea controlului occidental asupra Canalului de Suez. Pe 29 octombrie 1956, Israelul a invadat Peninsula Sinai, iar dupa refuzul lui Nasser de a preda accesul cailor de comunicatii, Anglia si Franta au declansat bombardamente simultane asupra aerodromurilor egiptene, iar contingente comune au capturat orasul Port Said.

Calculul francezilor si al britanicilor de elimina Autoritatea Egipteana care administra Canalul de Suez a fost rasturnat de reactia foarte ostila a opiniei publice fata de atacul tripartit, de avertismentele sovieticilor si chinezilor ca vor interveni pentru a-l sustine pe Nasser si mai ales de refuzul presedintelui american Eisenhover de a permite Israelului sa inflameze toata lumea araba. Desi, pierderile militare au fost imense, Egiptul avea sa intre intr-o noua etapa de progres. Nasser isi intareste statutul de lider arab dupa ce confisca proprietatile britanicilor si farancezilor. 

Intre 1956-1959, Nasser a fost privit ca un Saladin modern, care va unifica lumea araba impotriva sionismului si a cruciatilor occidentali 

Situatia Orientului Mijlociu dupa Primul Razboi Mondial

Sfarsitul celor patru secole de dominatie otomana in Orientul Mijlociu s-a petrecut brusc si cu o repeziciune, care a lasat populatia intr-o profunda stare de dezorientare si chiar, stupoare. 

Colapsul Imperiului Otoman declansat de Primul Razboi Mondial, a permis Frantei si Angliei, fostii mari Cruciati ai Evului Mediu, sa planuiasca revenirea puterii europene, in regiune. 

Turcia imperiala isi incheie dominatia, odata cu moartea sultanului Mehmed al V-lea. Realitatea se schimba uluitor si nimeni nu o mai putea impiedica. Franta ocupa provinciile Cilicia si Adana, britanicii au preluat controlul Stramtorii Dardanele, iar Italia, a patra putere aliata a primit dreptul sa debarce in Anatolya. 

Dupa semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 9 martie 1918, bolsevicii renunta la toate provinciile castigate de la otomani in Razboiul din 1877, permitand astfel nucleului teritorial imperial sa pastreze influenta in Istambul. 

Sultanul Mehmed al VI-lea se confrunta cu un nou pericol, miscarea lui  Moustafa Kemal, care isi propunea crearea unui stat turc independent, laic si democratic care sa concureze eficient cu puterile industriale ale Europei. 

Kemal reuseste sa stranga din ce in ce mai multi aderanti. Aliatii, speriati de perspectiva nationalismului turc, le permit grecilor sa ocupe Izmirul si sa debarce in vestul Anatoliei. Evident, ambitia Atenei era sa recupereze teritoriile fostului Imperiu Bizantin si sa recucereasca Constantinopolul. 

In 1920 incepe Razboiul greco-turc, care dureaza doi ani. Armatele conduse de Kemal recuceresc Izmirul in 1922, obligandu-i pe Aliati sa recunoasca suveranitatea Turciei asupra Istambulului, Stramtorii Dardanele si  in estul tarii. 

Prin Tratatul de la Lausanne, incheiat in1923, Aliatii recunosc suveranitatea statului turc, pe teritoriul pe care il ocupa si astazi. Armenii se vad nevoiti sa renunte la visul de independenta de sub turci si incep sa fie prigoniti de noile autoritati de la Istambul. Dupa Revolutia Bolsevica din 1917, Armenia Orientala isi declara independenta, iar Erevanul este predat sovieticilor. Majoritatea armenilor din Turcia au fugit in Liban, Siria si Palestina, unde au primit cetatenie.

Kurzii reusisera, pentru scurt timp sa infiinteze Statul Independent Kurdistan, prin Tratatul de la Sevres, dar turcii lui Kemal au reusit sa anuleze acest statut in Tratatul de la Lausanne. De atunci si pana astazi, se poarta un razboi surd intre turci si kurzi. 

Minoritatea kurda ramasa in teritoriile Iranului, Siriei si Turciei s-au aliat cu cei din Turcia, revendicand, de-a lungul timpului reinfiintarea Kurdistanului independent. 

Pe 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamata Republica, iar Mustafa Kemal a devenit primul presedinte, supranumit Attaturk (Parintele Turciei). Toate deciziile lui au constat in schimbarea Turciei imperiale cu un stat modern, condus dupa principiile iluminismului european.Noul stat turc a incetat sa mai influenteze situatia din Orientul Mijlociu, fiind preocupat cu implementarea reformelor kemaliste. 

Egiptul se afla deja de patru zeci de ani, sub control britanic si cunoastea o perioada infloritoare, din punct de vedere economic, datorita culturilor de bumbac si a faptului, ca in Primul Razboi Mondial, de aici erau furnizate proviziile Aliatilor. Dar, cea mai mare parte a profitului, era redistribuit proprietarilor de pamant care detineau peste 75 % din teritoriul tarii. Orasele se dezvolta, Cairo devine un centru cosmopolit, se imbogateste o foarte restransa clasa de arabi care cochetau cu valorile occidentale si mai ales cu o forma agresiva si primitiva de capitalism. Majoritatea populatiei rurare, se confrunta cu o crestere vertiginoasa a costului vietii, fapt ce a condus la nasterea nationalismului arab. 

Intre administratorii britanici si egipteni s-a iscat o foarte serioasa controversa asupra independentei. Studentii, sprijiniti de functionari, medici, avocati au luat in stapanire strazile din Cairo, protestand impotriva prezentei britanice. Revolta a fost inabusita, dar Londra intelesese ca atat in Turcia, cat si in Egipt se manifesta o vointa prea puternica de emancipare, ca presiunea britanica sa reziste prea mult. 

Desfiintarea Imperiului Otoman a condus la infiinatarea unor state noi: Siria, Liban, Transiordania, Irak si Palestina, care au intrat in zona de influenta a britanicilor si francezilor. 

In restul Arabiei, Ibn Saud isi extindea dominatia, ravnind sa cucereasca tot Orientul Mijlociu, in numele Lui Allah si a Profetului Mahomed. Ibn Saud a profitat de faptul ca presedintele Kemal abolise institutia califatului islamic si s-a autointitulat “print al credinciosilor si succesor al Profetului”. 

S-a instalat la Mecca si Medina, pretinzand ca el este singurul succesor al neamului Profetului Mohamed si pastratorul de drept al Shariei si a locurilor sfinte pentru Islam. Sunnitii Peninsulei Arabice au trecut la o forma extrema de interpretare a Coranului, numita wahhabism. 

In primele trei decenii, dupa destramarea Imperiului Otoman, In Orientul Mijlociu, doar Arabia Saudita si Yemenul si-au pastrat independenta. Britanicii guvernau in Egipt, Irak si Palestina, francezii se impuneau in Liban si Siria. 

In general, populatia araba, colonizata timp de patru secole de catre otomani si 40 de ani de britanici, era profund debusolata si obedienta, in schimb, sauditii si yemenitii isi manifestau suprematia religioasa si incercau sa exporte curentul wahhabit in toate comunitatile arabe. 

Egiptul si-a castigat independenta in 1922, era condus de un Rege si controlat de un parlament, pe model britanic. Nationalismul arab, exprimat de tinerii intelectuali si de taranii care urau prezenta “infidelilor” pe pamantul lor a creat tensiuni si instabilitate politica. Regimul politic a devenit corupt si intepenit in birocratie. 

In Irak, Londra l-a impus pe regele Faisal I, care a facut ordine printre kurzii care isi revendicau teritoriul, i-a pus la punct pe beduinii care talhareau in regiune si a desfiintat controlul autoritatii religioase siite asupra populatiei. Acest tip autoritar de guvernare, a convins autoritatile britanice sa acorde independenta controlata Irakului incepand cu anii 1920. 

Franta si-a facut simtita prezenta, destabilizand Siria si Libanul, preluandu-le sub un control colonial foarte autoritar. Presa era controlata, iar miscarile nationaliste care revendicau independenta, erau inabusite sangeros. Administratia de la Paris considera prezenta militara franceza, ca fiind absolut necesara in controlul si apararea coloniilor din Nordul Africii si de aceea nu admitea nici un dialog cu privire la autodeterminarea Siriei si Libanului.

Prezenta celor doua forte coloniale din Orientul Mijlociu, Franta si Marea Britanie, s-a concretizat prin crearea unei imense infrastructuri rutiere, modernizarea administratiei, birocratizarea institutiilor. Orasele au trecut printr-o riguroasa reforma urbana. Societatea Natiunilor Unite a reusit sa impuna crearea unui departament de patrimoniu pentru conservarea si administrarea relicvelor istorice, templelor si vestigiilor. 

Problema cea mai complexa pe care englezii au intampinat-o in incercarea lor de extindere a Imperiului Britanic a fost administrarea Palestinei si a Transiordaniei. Conflictele biblice dintre evrei si arabi aveau sa destabilizeze rapid ordinea impusa in 1920 de primul inalt comisar britanic al Palestinei, sir Herbert Samuel. El incercase sa creeze un parlament in care sa conlucreze, deopotriva, evreii cu musulmanii si crestinii, dar realitatea istorica a fost cu totul alta. 

Londra autorizeaza, in 1929, infiintarea Agentiei Evreiesti, formata din membrii si simpatizantii Miscarii Sioniste. Arabii condamna intentia sionistilor de a crea o Palestina Evreiasca si incep confruntarile violente, care obliga armata britanica sa intervina pentru a evita un masacru. 

Profitand ca Revolutia Bolsevica a scos Rusia de pe harta intereselor coloniale, administratia britanica a incercat in 1919 sa atraga Persia sub sfera ei de influenta. Efortul nu a fost incununat de succes, pentru ca in 1921, comisarii sovietici incheie un tratat cu Teheranul, prin care recunosc abuzurile Rusiei tariste asupra independentei Persei, anuleaza toate datoriile si pretentile teritoriale, precum renunta si la privilegiile acordate minoritatii ruse. Astfel ca persii intarzaie sa se apropie prea mult de Londra.