Soarele din Jaffa ca o piersica zemoasa (gand de calatorie 5)

Ritualul noptilor din Beit Jala ne devine familar, pe la trei si jumatate, muezinul cu voce baritonala si accente grave alunga stihiile vazduhului cantand: Allahu Akbar, apoi la ivirea zorilor clopotele bisericilor crestine, ortodoxe, catolice, luterane incep purificarea spatiului alungand demonii in pustie. Soarele rasare majestuos peste cerul ca privirea jucausa a unui copil frumos. Intr-o curte situata vis a vis de hotelul nostru un catel trist legat cu un lant mult prea scurt, la umbra unui palmier pitic, ne priveste cand il strigam, dar nu indrazneste sa se exteriorizeze prea mult...

Suntem inca marcati de exceptionalul documentar al lui Raed Andoni: Ghost Hunting, care a contremulat Festivalul de Film de la Berlin de anul acesta, recompunand ca intr-un puzzle spatiul corectionar al unei inchisori administrative israeliene, apeland la fosti detinuti politici palestinieni, care au fost pusi sa joace pe rand si rolul gardienilor...O tristete dulce-amaruie ni se cuibareste in inimi. 

E ultima zi pe meleagurile Tarii Sfinte unde, ca intr-un creuzet, crestinii ii astepata pe evrei si musulmani sa se ierte si sa se impace...Ca sa ne razbunam pe timpul scurt care ne-a mai ramas pana la decolare, pornim spre Jaffa, exceptionala statiune israeliana de la Marea Mediterana, care sincer, este cu cel putin trei clase peste tot ceea ce am mai vazut prin Grecia, Turcia, Italia sau chiar Franta...  

Splendidul oras scaldat mai mereu intr-un soare ca o piersica zemoasa ii este atribuit lui Iafet, fiul lui Noe, care l-a inaltat dupa Potop...Si grecii si-l revendica povestind ca aici Andromeda a fost salvata de Perseu. Arabii il numesc Yaffa, dupa denumirea data de geograful Al-Muqaddasi. Biblia il mentioneaza de patru ori si il atribuie ca pe un teritoriu apartinand tribului lui Dan. 

Aici, inaintea evreilor s-au instaurat canaanitii si filistinii, stramosii palestinienilor de astazi, dar au fost cuceriti de regele David si supusi de inteleptul sau fiu Solomon. Ne uimeste, amestecul armonios dintre antic si modern, eleganta strazilor, farmecul micilor magazine si curatenia impecabila…Europeni, americani, japonezi si iata cativa romani se bucura de marea agitata si albastra, calduta enervandu-l pe salvamarul excedat care ne cearta printr-o porta voce, spunandu-ne artagos ca azi nu este o zi de baie, din cauza curentilor foarte puternici…Dar cine il ascuta? Nisipul fin, muzica discreta care se aude in surdina din niste boxe mici ascunse sub umbrelele de stuf ne rasfata trupurile albe care au trecut printr-o iarna si o primavara destul de gri. 

La aeroport suntem chestionati ca la interogatoriu si cand frumoasele fete din dispozitivul de securitate al Aeroportului din Tel Aviv afla ca am traversat teritoriile Palestiniene, devin brusc artagoase, figurile dulci se acresc, iar privirile devin dintr-odata ca ale unor babe vrajitoare decupte din Evul mediu. Ni se lipeste pe pasapoarte un abtibild galben cu un numar al carei prima cifra este 4, asta inseamna “grad mediu de risc de securitate”. Fapt pentru care suntem puricati pana la piele...

Cu o jumatate de ora inainte de decolare suntem eliberati si avem timp sa bem o cafea scumpa cu gust de mall... Soarele apune de bronz printre norii albi pe care ii vedem prin hublou. Stim ca o parte din sufletul nostru s-a incapatanat sa nu se urce in avion...intorcandu-se la Ierusalim pana cand Iisus se va hotara sa judece vii si mortii !

Infometati de povesti adevarate in Casa Painii (gand de calatorie 4)

Bethlehem, talmacit cu ale noastre cuvinte, Casa Painii...un oras viu, superb, cu oameni blanzi, majoriatea crestini, cu stradute fermecatoare, cu amprentele cruciatilor spalate de sange pe splendidele catedrale, locul unic unde maicuta lui Iisus a zamislit Salvarea Lumii, intr-o pestera modesta, loc umbros pentru toti cei prigoniti de soarele pustiitor. 

Locuim in Beit Jala, un apendice al Bethlehemului, cu hoteluri cochete, restaurante cu gradini de iasomie si magazine deschise non stop, care vand tutun si alcool...A devenit celebra, printre noi, “baba crestina”care are de toate, dar nu-ti prea da restul... Seara este chiar racoare, iar vantul ne aduce la fereastra miresmele bucatariei orientale. 

Ne hotaram sa ne plimbam sub clar de semiluna fertila, admirand arhitecura eleganta de piatra a evului mediu, ranita uneori de case albe, neterminate, pe ale caror acoperisuri stau pline de apa niste butoaie negre. Intram intr-o cofetarie aglomerata, unde niste mame infasurate corespunzator isi hranesc copiii dolofani cu cataif, baclavale, prajiturele insiropate cu fistic mare, prajit sub privirile luminoase ale tatilor, atat de mandri de primii lor nascuti. Nu am shekeli, iar comanda mea costa vreo 7 euro. Ii intind vanzatorului o bancnota de 10, dar pastrez in palma una de 5. Se uita duios la mine si intr-o engleza sarmanta ma intreaba: 

- Where are you from? 

- Romania... 

Imi ia din mana hartia de 5 euro, imi zambeste pana la urechi si-mi ofera din partea casei o carafa de un litru cu limonada... 

- Yaser Arafat and Ceausescu was brothers... 

- I now…indeed si ii intorc zambetul curtenitor. 

Petrecem un timp, printre chicotelile cristaline ale micutilor, dupa care ne lansam pe strazile marginite de tomberoane mari si pline. Din metru in metru sunt tarabe unde se vinde vita de vie, dude, boabe mari de soia, portocale mici si rotunde (extrem de dulci) si multe alte condimente pe care nu le cunoastem...Din masini coreene noi, care franeaza cu scartait de roti se aud ritmuri indracite, dar care ne fac sa ne balansam in bascheti...

In fata micilor magazine, pe care scrie invariabil “Abu Hasan”, “Abu Ali” sau Im Myriam (Abu inseamna tata, iar Im mama, caci in cinstea primului nascut, fie baiat,fie fata, parintii isi pierd identitatea si vor fi cunoscuti ca tatal sau mama lui...) Ce profunda teologie practica, caci Tatal nu se poate oglindi in Creatia Sa altfel decat prin Fiul... 

Desi este aproape miezul noptii, orasul unde s-a nascut Mantuitorul este plind de zumzet, rasete si o stare de foarte buna dispozitie. Dupa ce ne incarcam ochii in orasul vechi, ne intoarcem pe stradute catre hotel. Dupa vreo ora si ceva ajungem in dreptul zidului ingrat care separa zona palestiniana de statul Israel. Un soldat vigilent ne priveste fara nici o expresie dintr-un turn... 

A doua zi, de dimineata, avem intalnire cu Maha Saca, o palestniana cu aer frantuzesc, prietena lui Yaser si a lui Abu Mazen, (Mahmoud Abbas), participanta activa in Organizatia Pentru Eliberarea Palestinei, in zorii anilor ’80, fiica de dizident Fatah, refugiat la Londra, dupa al doilea razboi Israeliano-Arab si care a avut minunata idee sa prezerve intr-un muzeu, adevarate colectii si vestigii care sa ateste prezenta palestinienilor in Cisiordania, inca din vremea imperiului Otoman: rochii de mireasa, obiecte agricole, bijuterii, monede, fotografii, covoare si corturi specifice beduinilor. Maha este celebra in toata lumea, i-a cusut papei Francisc un colan cu cheile intoarcerii (simbolul cel mai drag palestinienilor), a stat langa majoriatea presedintilor de stat si tine lunar coferinte despre identitate la Londra, New York, Moscova sau Paris. Fumeaza elegant si ne invaluie cu o privire patrunzatoare, capabila sa deschida atat usile cancelariilor cat si pe cele ale sufletului. O ascultam in timp ce bem cafea neagra si calatorim cu ochii mintii in primele intifade, printre copii raniti, fum si praf de pusca, apoi ne duce prin glasul ei dulce, cu accent oriental in gardini imiresmate si asistam la nunti traditionale, in diferite epoci, cand era pace si armonie in regiune... 

Ne smulgem ca prin farmec de sub vraja acestei doamne elegante si ne continuam ziua cu o alta vizita in Tabara de Refugiati, unde, intr-o casa devenita fara voie mausoleu, ne asteapta doi parinti care ne povestesc cum fiul lor cel mare, student la medicina a murit impuscat de un soldat care l-a spuspectat ca are un rucsac exploziv si despre al doilea baiat, aflat de 30 de zile in greva foamei intr-o inchisoare administrativa...Atmosfera este apasatoare, privirile pierdute si inlacrimate ale parintilor ne fixeaza in inimi un suflu glaciar...Elicea din tavan se-nvarte monoton...se lasa o liniste de plumb. Auzim ticaitul ceasului Seiko de pe perete. 

De afara se aud strigatele vesele ale unor baieti care joaca fotbal. Un golanas hazliu si murdar pe fata ma intreaba de unde sunt...da cunoscator din cap si-mi spune ca unchiul sau a facut facultatea de constructii la Iasi. Ma intreaba cu cine tin, cu Bercelona, sau Real ?... 

Viata se scurge in clepsidra, iar nisipul de aur inca mai are rabdare cu toti si cu toate, doar ne aflam in Casa Painii...Painea noastra ce de toate zilele, da-ne-o noua astazi...

De la Ierihon la Qumran (gand de calatorie 3)

Aburul de cafea se raspandeste serpuind ispititor invadandu-ne narile hamesite cu parfumul cardamonului verde. Stam pe niste sezlonguri de ratan si privim picaturile de apa condensata pe paharele cu apa rece, in timp ce molfaim cele mai dulci curmale din lume, alea mari si grase care se gasesc doar lerihon. Un ospatar transpirat ne aduce, zambind si etalandu-si strungareata a la Omar Shariff, o narghilea cu tututun umed amestecat cu mar si pepene galben. 

 

Imi plimb cu dexteritate cele trei degete in care tin bucata de lipie peste bordura farfuriei de lut unde a zacut plin de rabdare un humus scaldat in ulei de masline, innobilat cu zatar si muguri de pin...In spate, printre frunzele mari de palmier se inalta pustiu si arid, Muntele Ispitirii. Sotia mea isi freaca palmele care au supt prin pori o crema untoasa cu miros de piersici, plina de saruri minerale de la Marea Moarta. 

Un vanticel cald ne imbratiseaza pe sub brate si ne aduce alte miresme, unele naturale, altele omenesti... E cald iar cerul isi mana cu iuteala niste nori albi si firavi. Internetul nu functioneaza, nici aerul conditionat din autocar. Imi lipesc fruntea de geam si privesc drumul serpuit care ne duce spre Qumran...Astazi ne-am propus sa ne aruncam trupurile, inca vii si energice in apele sarate ale Marii Moarte. O lumina aurie se reflecta pe pietrele incalzite si ne inunda ochii ca un nectar misterios. Soferul porneste casetofonul si imediat suntem inundati de acordurile vesele ale “Dansului Pinguinului”, cantat in araba...Cert, suna mult mai bine asa, decat la noi...Atipesc zambind si visez destul de confuz... 

La Qumran, dupa ce platim 60 de shekeli de persoana, patrundem pe plaja arida si ne aruncam hainele sub corturi mari care ne mangaie cu umbra binecuvantata. Acolo, unde legendele spun ca s-au trufit locuitorii din Sodoma si Gomora sta absolut in nemiscare cea mai sarata apa din lume, de parca ar fi toate lacrimile pline de cainta ale pacatosilor, inainte ca ingerii lui Dumnezeu sa-i rada de pe fata pamantului. Namolul asta, se zice ca este cel mai nutritiv si plin de minerale, de pe mapamond. Am un sentiment ciudat cand ma ung cu el, pe bratele osoase...de parca as pune pe mine ramasitele unor oameni, de mult uitati de istorie, dar pomeniti in Biblie. Plutim asa, desfatandu-ne sub soarele sfredelitor, dar protejati de o briza extrem de ionizata, suntem la 400 de metri sub nivelul marii, undeva intre Israel si Iordania, leaganul pasilor profetilor si proorocilor. Desertul Iudeii, piatra si smarcurile de iarba cu tepi se intinde cu mult deasupra noastra marginit de stanci abrupte, peste care vantul s-a jucat sculptand forme bizare. 

Plecam de la Qumran, dupa ve vizitam situl arheologic, unde in 1947, un beduin a gasit celebrele manuscrise de la Marea Moarta, care descriu admirabila viata spirituala dusa de barbatii esenieni, in cautarea desavarsirii, secta iudaica din care a facut parte si Ioan Botezatorul. Infometati dupa baia sarata, ne-am oprit sa mancam ceva la un “impinge tava" israelian. Se zice ca poti cunoaste un om, dupa gustul mancarii pe care ti-o ofera...nu stiu ce sa zic, dar pentru 15 dolari de persoana, adica vreo 60 de shekeli, am tras cu greu de un cod sleit, asezonat cu mazare si morcovi, ca de spital, un orez prefiert si cateva lipii uscate umezite de niste salata de varza...Am baut apa plata imbuteliata la pahar de plastic si o cafea americana (adica lunga, subtire, de parca cineva ar fi stors o carpa dupa ce a varsat pe jos o cafea adevarata).

Sub soare, la Hebron (gand de calatorie 2)

Cerul este albastru, fara nici un nor...gunoaiele zemuiesc in containere mari, iar vantul ridica praful pe trotoarele ciobite, pline de coji de pepene, ladite de fructe si pungi, mari, negre stantate cu litere arabe. E miezul zilei si inaintam greu prin aglomeratia entropica de pe stradutele inguste ale Hebronului. Oamenii se inghesuie printre tarabe, taxiurile galbene si busite claxoneaza si franeaza brusc, smucit, insa soferii isi pastreaza zambetul strengar pe sub mustati sau pe deasupra barbilor lungi, islamice...

Mormantul Patriarhului Ibrahim, al familei sale si ale noastre, evrei, crestini sau musulmani e dincolo de un checkpoint israelian, de unde, protejat de un plastic anti-glont, ne priveste iscoditor un soldat roscat, tanar si cu obrajii pistruiati. Doi palestinieni de vreo 13 ani vor sa ne vanda bratari, brelocuri, medalioane, esarfe...Se opresc in dreptul barierei si ne privesc cum intram prin punctul de control si cum ne pierdem pe treptele ce duc la mormant. Miroase a ciorba de linte si a lipii proaspate. Un ONG palestinian, ofera de cativa ani, o masa calda oamenilor saraci si copiilor ai caror parinti sunt fie morti, fie retinuti intr-o inchisoare administrativa. La cateva mese de plastic alb, acoperite cu musama si multe muste ametite de caldura, mananca tacuti cativa barbati si baieti. O batrana invaluita asa cum se cuvine in Sharia, duce pe cap un cos mare din ratan, in care are niste pungi de zahar, cateva sticle de ulei si pachete cu sapun. Intram in moscheea unde se odihnesc trupurile patriarhilor si matriarhelor din care au pornit marea aventura genetica, poparele Cartii.

E racaoare, la intrare, in cateva sali patrate, pavate cu gresie si faianta verde cu modele levantine, cativa batrani se spala pe picioare, inainte sa intre pe covoarele persane, moi si curate. Cateva femei stau grupate in stanga, citind rugaciuni din coran, iar atunci cand trecem prin dreptul lor, ne privesc lung, curios, ingaduitor. Cele mai tinere chicotesc, insa se readuc printre paginile frumos caligrafiate cu litere arabe, cand cele mai batrane le sfredelesc cu ochi taiosi... Un arab batarn, doarme pe un scaun alb, de plastic sforaind ritmat. Un zid ca o excrescenta, desparte jumatate de moschee, pentru ca evreii si palestinienii sa nu se mai impuste ca in trecut...Ma preling pe langa el cu un sentiment ciudat de tristete, amestecata cu neputinta. Privesc lung mormitele patratoase ale lui Avraam, Isaac, Sara si cu ochii inchisi incerc sa-mi imaginez lumea lor si un gand straniu imi sopteste ca nu se deosebeste cu nimic de lumea noastra...

Noi suntem mereu si mereu aceeasi, prelungiti de la o generatie la alta, copiii unor mari oameni cu credinta nestramutata in Dumnezeu, dar suficient de orgoliosi si mandri ca sa nu fim capabili sa ne iubim si sa ne iertam intre noi. La iesirea din moschee, un soare orbitor ne aminteste de caldura orientului. Ne plimbam in grupuri prin vechiul cartier arab, pustiu unde cativa negustori vand falafel, fresh-uri de portocale si morcovi, condimente, parfumuri si haine.

De-asupra stradutelor ca niste urechi de ac, ne privesc sfidator casele curate ale colonistilor evrei si cateva tevi de mitraliera ale unor soldati, baieti si fete care se adapostesc la umbra mare a steagurilor alb-albastre cu steaua lui David. Un paletsinian inalt si uscat este inghesuit la perete, legitimat, perchezitionat si apoi ridicat si aruncat intr-un jeep. Muezinul isi incepe chemare la rugaciune... Ne ascundem si noi de soarele patrunzator intr-o sala cu peretii coscoviti, unde cateva elicii mari de aer conditionat ne fac ziua mai usoara. Bem cafea cu cardamon, mancam halva cu fistic si ne amuzam de cativa arabi galagiosi care joaca un fel de tabinet si isi fac glume unii altora...Cineva, din grupul nostru se linge pe degete spuanandu-ne cu gura plina:

- Bai, sa va luati neaparat un falafel de pe strada, e doi shekeli si e cel mai bun pe care l-am mancat vreodata...

 ...Si cand te gandesti ca la Ieruslim, in cartierul evreiesc am dat 34 de shekeli pe unul care nu avea nici un gust...

Ierusalimul ceresc vs Ierusalimul de piatra (gand de calatorie)

15 mai 1948…cea mai fericita zi pentru abia nascutul stat sionist Israel, tragedia epica a poporului Palestinian...pietrele desertului Iudeii, cerul albastru care-si pastoreste norii albi de nici unde catre nicaieri, smarcurile de iarba cu tepi, caprele si camilele desirate s-au tulburat caci, peste pasii profetului Avraam, peste urmele lui Moise si peste calcatura atat de transubstantiala a celui mai frumos dintre oameni, mantuitorul Lumii, rastignitul dar atat de viul Iisus se asternuse marmelada sangelui inchegat in care se amestecau, ca intr-o supa diabolica sangele fratilor de tata, evrei, arabi si crestini. Ierusalimul ceresc, promis de Hristos, care a ostoit foamea de vesnicie a celor care au crezut in Cuvantul Intrupat, a redevenit o miza concreta, noii israelieni si vechii palestinieni s-au regasit, brusc, si dintr-o data, fata catre fata, cu privirile intunecate si cu maxilarele inclestate, scrasnind din dinti si insetati de sange. 

Miza? O bucata de pustiu, cu o mare moarta ce acopera celebrele, si atat de actualele Sodoma si Gomora, dar in care se afla ingropata identitatea spirituala a Lumii...Si, ca prin farmec, in a doua jumatate a atat de laicului si agnosticului secol al XX-lea, a rabufnit ca un taifun conflictul religios iudeo-musulman, in Palestina abia parasita de colonistii britanici, urmasi ai cruciatului Richard Inima de Leu... Si de atunci, in fiecare an, de 15 mai, israelienii isi aniverseaza cea mai fericita zi, iar palestinienii isi plang nefericta soarta...Printr-un paradox semantic, statul laic Israel isi revendica teritoriile apeland la Vechiul Legamant al lui Moshe cu Iahve, invocand dreptul reintoarcerii poporului ales pe Pamantul Fagaduintei, in timp ce printr-o absurditate umanitara, palestinienii se vad alungati din casele lor, ca si cum nu ar fi existat vreodata...

Copiii Sarei pretind cu aplomb ca timp de 2000 de ani, pamanturile Cisiordaniei si ale Ghazei au ramas goale in asteptarea intoarcerii “fiiilor ratacitori”, iar cei ai lui Igar se incapataneaza sa-si manifeste apartenenta si istoria lor de falestini, care au innobilat piatra cu prezenta lor, atat sub imperiul roman, cand locuiau in provincia Siria-Palestina, cat si apoi, sub otomani si britanici. Copiii evreilor invata inca de la gradinita, ca palestinienii nu exista, ca ei sunt niste scursuri arabe, ramase din armata iordaniana si cea siriana, dupa cele doua razboaie din 1947 si 1967. Adica, Siria e locuita de sirieni, Irakul de irakieni, Egiptul de egipteni, doar Palestina e locuita de...arabi...Copiii palestinienilor, invata, cu mult inainte sa scrie si sa citeasca ca sunt ocupati de niste khazari, adica o polulatie din peninsula Crimeei, care au trecut la iudaism abia in secolul al XV-lea si care au venit ca niste invadatori, furandu-le tara si destinele...

Asa ca nu este nici o mirare, ca in Tara unde Iisus a propovaduit Iubirea ca singura legatura dintre oameni si Dumnezeu, dintre timp si Vesnicie, este astazi un spatiu al urii si al intolerantei... Conflictul este inegal, unii arunca cu pietre in timp ce striga Nakba (nenorocire), iar altii trag cu gloante de cauciuc si gaze lacrimogene urland printre dinti (eret Israel)...Copiii din armata sionista ii ucid pe cei din centrele de refugiati si uneori se intampla invers...toate pentru a-si manifesta o identitate concreta, materiala, nationala.... 

Ierusalimul Ceresc, metafizic si mistic, locul unde Avraam (Ibrahim) ne asteapta pe toti (evrei, crestini si muslmani) sa ne conduca la sfintii nostri patriarhi, profeti si proooci: Moise, Ilie, Petru, Pavel, unde sa ne curatam carnea pacatoasa ca ne ne putem infatisa in fata lui Dumnezeu, pe al caruitTron sta Fiul Omului, ramane un concept atat de indepartat de realitate, incat doar cativa crestini care asteapta lumina de inviere de la Patriarhul Ierusalimului mai spera, cu un zambet tainic pe buze...